Veneția este această raritate urbanistică a Europei unde totul pare posibil. Bănuiesc că e așa din cauză că lipsesc mașinile. Cu o comunitate de doar 55.000 de locuitori în partea insulară, Veneția e, pe alocuri, sufocată de turiști. Mulți dintre extra-comunitari vin pentru Bienala de Artă sau cea de Arhitectură și nu petrec, în medie, mai mult de câteva zile în orașul istoric. Veneția e genul de oraș care te aduce mai aproape de sacralitatea artei și a culturii, în general, punându-ți la dispoziție atât arta renascentistă, cât și cea modernă și cea contemporană într-un loc care nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului.
Bienala se desfășoară în întreg orașul, cu evenimente și expoziții care au loc în numeroasele palazzo, având două locații principale: Giardini și Arsenale. Anul acesta, tema Bienalei de la Veneția este “The Milk of Dreams” (Laptele Viselor), care este titlul unei cărți scrise și ilustrate de artista suprarealistă Leonora Carrington.
La Giardini am ajuns într-o dimineață de duminică și am fost luați prin surprindere de numărul mare de persoane care stăteau la coadă așteptând să intre la Bienală: un preț mic de plătit pentru a vedea așa-numitele cele mai bune proiecte artistice ale ultimilor doi ani. Odată intrați la Giardini, am luat sistematic fiecare pavilion la rând, cu anumite excepții (pavilionul rusesc era închis, nicio surpriză în asta). Locația în sine este spectaculoasă, un parc care găzduiește 29 pavilioane ale unor state (majoritar europene), fiecare clădire având un alt stil arhitectural, dar toate lăsând impresia că găzduiesc comori nebănuite. Și, într-adevăr, publicul Bienalei de Artă părea să fie angajat într-o metaforică vânătoare de comori. Mai presus de toate, în orice spațiu expozițional m-aș afla, sunt atentă, în egală măsură, la artă, dar și la reacția publicului la exponate. Una fără alta nu mă captivează la fel de puternic. Nu este nimic mai plăcut decât să vezi niște străini care experimentează arta odată cu tine. Aspectul comunal al artei este esențial pentru orice expoziție.
În cele 6 ore petrecute la Giardini, am trecut de la sculpturi fotorealiste, la instalații high-tech, minimalism extrem, un platou de filmare reconstituit, lucrări textile de mari dimensiuni, proiecte video și documentare, până la picturi realizate de Paula Rego, Remedios Varo și Leonora Carrington în Pavilionul Central. O să vă prezint doar câteva dintre pavilioane cu descrieri sumare.
Pavilionul Danemarcei a prezentat proiectul sculptural, hiper-realist și SF, We Walked the Earth, realizat de Uffe Isolotto, în care se construiește o narațiune vizuală dramatică a unei familii de centauri care aparține unui cadru temporal incert.
Cinci sculpturi kinetice realizate de Yunchul Kim erau găzduite în pavilionul sud-coreean. Piesa centrală era Chroma V, o mașinărie compusă din ecrane și sticlă, care primea semnale electrice de la o altă lucrare din pavilion, Argos-The Swollen Suns, care conținea câteva sute de tuburi de sticlă care luminau atunci când mașina detecta prezența particulei subatomice muon.
Zineb Sedira a reconstituit un studio de film în pavilionul Franței, cercetând istoria cinematografică a co-producțiilor Algeria – Italia, oferind astfel spectatorilor ocazia de a înțelege procesul de producție a anilor 1960-1970 prin includerea unor echipamente de producție cinematografică.
Sculpturile artistei americane, Simone Leigh, au fost celebrate anul acesta la Bienală și expuse atât în pavilionul american de la Giardini, cât și la Corderie în Arsenale. De altfel, Leigh a câștigat Leul de Aur pentru cea mai bună participare la Bienala de anul acesta. Fiind prima artistă de culoare care reprezintă SUA la bienală, sculpturile realizate de Leigh au mediat cu succes între recuperarea memoriei culturale africane tradiționale și cea a femeilor de culoare din diaspora.
În pavilionul Veneției am descoperit un templu cu vitralii colorate dedicat feminității realizat de duo-ul artistic Goldschmied & Chiari și o instalație în trei încăperi realizată de Paolo Fantin și grupul Ophicina, bazat pe mitul lui Daphne și Apollo în care Daphne se transformă într-un laur și care amintește de centaurii din pavilionul Danemarcei prin realismul execuției și efectul dramatic pe care îl avea asupra vizitatorilor. Aici, implicarea publicului era destul de palpabilă.
În pavilionul polonez, m-am bucurat să experimentez din nou tapiseriile Małgorzatei Migra-Tas despre cultura romilor, pe care am descoperit-o prima dată la documenta fifteen. Foarte apreciată de publicul de la Bienală.
Știam că pavilionul central găzduiește o serie de lucrări de Paula Rego, care a murit anul acesta. Pe lângă picturile ei inspirate din basme, erau expuse și lucrări sculpturale realizate din material textil din seria Seven Deadly Sins (2019), printre care Gluttony și un triptic cu păpuși multidimensionale. Lucrări cu conținut greu de privit.
În ziua următoare, am fost să vedem expozițiile de la Arsenale, care se întind pe un complex de depozite și foste hale navale în care sunt expuși artiști din întreaga lume, în pavilioane naționale și expoziții de grup. Expoziția de la Arsenale, ca și cea de la Giardini, mizează majoritar pe artiste și, deși acest fapt nu poate șterge anii de excluziune socială și profesională resimțită de femeile care au ales să facă artă într-o lume a bărbaților, poate crea un precedent și astfel să dea tonul viitoarelor bienale și festivaluri de artă.
La intrare, ne întâmpina sculptura lui Simone Leigh, Brick House, care a luat premiul Leul de Aur anul acesta la Bienală și care a fost expusă pe High Line-ul din New York în 2019, o lucrare inspirată din casele de lut realizate de poporul Mousgoum din Camerun. În jurul lucrării monumentale erau expuse lucrări de colografie în tonuri întunecate realizate de artista cubaneză Belkis Ayón.
În sala următoare, artistul argentinian Gabriel Chaile expune o serie de vase imense antropomorfizate făcute din lut și ouă. Sculpturile reflectă moștenirea din epoca Pre-Columbiană și rezistența popoarelor indigene și a familiei sale pe care artistul o transpune în artă. De fapt, fiecare sculptură reprezintă un membru al familiei sale.
O bună parte din lucrările de la Corderie prezentau omul ca ființă pământeană, și această relație primordială cu solul era evocată de instalația minimalistă vie a artistei columbiene Delcy Morelos, Earthly Paradise (2022), în care solul înconjoară vizitatorii, emanând un miros pământiu potențat de elemente precum fân, cacao și scorțișoară. Un fel de ”clătire palatină” de mijloc de expoziție, aș zice.
În continuare, relația cu pământul este preschimbată în relația cu tehnologia, într-o secțiune denumită Seducția Cyborg-ului, care începe cu portretul de 5 metri al mamei mișcării Dada, Elsa von Freytag-Loringhoven, prietenă bună cu Duchamp, creatoare de obiecte ready-made.
La capătul Corderie se află instalația text, imagine și video a bine-cunoscutei artiste, Barbara Kruger, care conține mesaje ca ”PLEASE CARE”, ”PLEASE MOURN” adresate direct vizitatorilor, plus o critică video adresată jurământului de loialitate față de Statele Unite ale Americii.
La ieșire, se află o sală năpădită de o plantă invazivă cu semnificații coloniale, kudzu, elementul central al topografiei sculpturale To See the Earth before the End of the World, realizată de Precious Okomoyon din Nigeria.
Dintre pavilioanele de la Arsenale, țin să menționez doar pavilionul Kosovo cu artă textilă realizată de Jakup Ferri, instalația Ucrainei, The Fountain of Exhaustion, de Pavlo Makov și pavilionul Letoniei, reprezentată de artista Ingūna Skuja, Selling Water by the River, o serie de porțelanuri care reflectă zonele mentale, fizice și spirituale din locuința sa.
După cum spuneam la început, sunt multe expoziții ale unor artiști consacrați care au loc în palazzo-uri, iar eu am ținut neapărat să văd ce a reușit Anselm Kiefer, artist german, să facă în Sala dello Scrutinio din Palazzo Ducale. Expoziția Aceste scrieri, când vor fi arse, vor face, în sfârșit, un pic de lumină nu făcea parte din Bienală. Inspirat de istoria Veneției, Kiefer a creat lucrări de peste 8 metri înălțime, care au acoperit temporar operele lui Tintoretto, Carpaccio și Tițian, un act de ”mare curaj”, declară administrația palatului. Tehnica lui Kiefer poate fi admirată la o scară impresionantă, acesta combinând materiale precum vopsele acrilice și ulei cu metale topite, precum plumb, zinc, oțel, ba chiar și aur, și cu diverse materiale textile, fân, sol, incorporând până și obiecte prinse de pânzele imense, precum un coșciug, cărucioare de cumpărături și cărți. Vă las să priviți imaginile, iar, la final, veți găsi un interviu cu artistul în limba engleză, realizat de curatorul Hans Ulrich Obrist, din care veți putea afla mai multe despre ce se află în spatele lucrărilor (click dreapta pe imagine și open image in new tab pentru a o vedea la dimensiuni mari).
La final, vă las cu diverse lucrări de la Bienală care nu au mai încăput în scurta prezentare.
